ÎNALTPREASFINȚITUL ARHIEPISCOP AL ANTHIDONLUI NECTARIE PERTICIPĂ LA AL NOUĂLEA CONGRES ȘTIINȚIFIC LA 200 DE ANI DE LA REVOLUȚIA GREACĂ
Cu binecuvântarea Preafericirii Sale, Părintele nostru Teofil Patriarhul Ierusalimului, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Nectarie al Anthidonului, Exarh al Sfântului Mormânt la Constantinopol, a reprezentat Patriarhia la al nouălea Congres științific internațional al Bisericii Greciei, cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la Revoluția greacă, congres cu tema: „Aspectele economice ale luptei – Dobândirea și recunoașterea Independenței Greciei”, organizat pe 16 octombrie 2020. A vorbit despre Patriarhii Ierusalimului, Paisie și Dositei, și despre Tratatul de la Muntele Sinai și Tratatul Ahtiname al lui Omar Ibn Hatap, în cadrul expunerii de mai jos, în limba greacă, tradusă aici în limba română:
„Străvechea Patriarhie a Ierusalimului consideră o mare cinste invitația atât de amabilă venită din partea Sfintei Biserici a Greciei, de a participa la al nouălea Congres internațional pe care îl organizează și a cărui temă principală este Revoluția greacă din 1821.
În primul rând, doresc să transmit binecuvântarea și urările patriarhale ale Preafericitului Părintelui nostru Teofil al III-lea, Patriarhul Sfintei Cetăți a Ierusalimului și al întregii Palestine, adresate fiecăruia în parte, pentru reușita Congresului, și, în mod special, frățeștile Sale salutări adresate Preafericitului Arhiepiscop al Atenei și al întregii Grecii, Ieronim.
Suntem convinși de reușita acestui Congres care va arăta grija și contribuția pe care de-a lungul anilor a arătat-o Biserica Ortodoxă față de neamul înrobit, mărturisirea de credință a mii de clerici și monahi, păstrarea conștiinței naționale și cugetul duhovnicesc independent al neamului grec.
Prezenta comunicare descrie în linii mari luptele a două mari personalități din istoria Ierusalimului: Patriarhii Paisie Lampardis și Dositei Skarpetis-Notara, precum și strădaniile lor în vederea învierii Imperiului Bizantin și a eliberării neamului.
A doua parte a comunicării se referă la Tratatul de la Muntele Sinai și Tratatul Ahtiname al lui Omar Ibn Hatap, ca izvoare ale privilegiilor Patriarhiei Ecumenice datorită cărora a supraviețuit neamul bizantin.
Încă din primele secole ale existenței sale, Sfântul Sion, maica Bisericilor, pe lângă celelalte daruri și însușiri ale sale, a avut și această misiune a apostolatului, a răspândirii credinței descoperite de Dumnezeu.
Astfel, în ziua Cincizecimii, a fost rostit mesajul mântuitor tuturor celor aflați în Ierusalim, pe limba fiecăruia, și, în continuare, Apostolii s-au răspândit în întreaga lume, potrivit poruncii Domnului, și au transmis buna vestire tuturor neamurilor.
Dar nu numai atunci, ci și de-a lungul veacurilor, s-au îngrijit a păzi curată credința noastră Ortodoxă, atât prin Sinoadele convocate în Sfânta Cetate, cât și prin prezența lor. Au străbătut pământul de la miazănoapte la miazăzi și, prin predici și călătorii, având drept scop consolidarea etică și religioasă, și prin editarea cărților cu propria lor cheltuială, s-au îngrijit să nu fie denaturată adevărata învățătură de credință Ortodoxă, rânduiala și tradiția.
Cucerirea Palestinei de către arabi în anul 638, a adus asupra Bisericii Ierusalimului o perioadă de mari încercări care se succedau una după alta.
Monahii greci erau prigoniți de către conducătorii cruzi ai țării, locurile de închinare erau părăsite, Bisericile erau aproape ruinate, Patriarhii trăiau din lucrul mâinilor lor și nu li se îngăduia nici măcar să-și săvârșească în mod liber îndatoririle religioase.
În mijlocul furtunilor și al nenumăratelor necazuri, Biserica Ierusalimului a străbătut veacurile până la cucerirea Palestinei, în anul 1517, de către sultanul otoman Selim I care a pus capăt stăpânirii mamelucilor și a luat în stăpânire Palestina, Siria și Egiptul. Acest fapt a constituit începutul unei noi perioade din istoria Bisericii Sionului.
După înlăturarea mamelucilor de către otomani, a fost înlăturat zidul care despărțea Palestina de spațiile greco-ortodoxe supuse otomanilor și au început să vină nestingheriți în Sfânta Cetate pelerini greci de pretutindeni. Unii dintre aceștia au sporit Obștea Aghiotafită care se împuținase, au fost urmași la Tronul patriarhal al Ierusalimului, arătând interes nu numai pentru păstrarea locurilor de închinare și a credinței Ortodoxe, ci și pentru sprijinirea neamului în aceste veacuri întunecate și pentru eliberarea lui de sub robia fiilor lui Agar.
De la începutul secolului XVI, Tronul Ierusalimului a fost ocupat de mai mulți Patriarhi înrudiți între ei, între care Paisie Lampardis (1645-1660), nepot al Patriarhului Ierusalimului Teofan.
Patriarhul Ierusalimului Paisie s-a născut în Dimițani la sfârșitul secolului XVI, din părinți bine-credincioși, Dimitrie și Vasiliki. Clasele primare le-a urmat în patria sa și încă de la o vârstă fragedă a fost trimis la Ierusalim de către unchiul său, Teofan, care l-a dat sub ascultarea Patriarhului Sofronie.
În timpul Patriarhului Dositei al Ierusalimului, Paisie a slujit în Sfânta Biserică a Învierii, iar apoi s-a retras în pustia Iordanului unde se aflau, în perioada aceea, o mulțime de Mănăstiri înfloritoare. A viețuit mulți ani în pustie în neagoniseală, cu râvnă, nevoință și dragoste de adevăr.
Datorită vârstei înaintate, Patriarhul Ierusalimului Sofronie a renunțat la Tron după 29 de ani de patriarhat. Urmaș al său a fost ales ruda sa, Teofan III (1608-1644), care l-a trimis pe Paisie în calitate de egumen la Mănăstirea Galata din Iași, care aparținea Sfântului Mormânt. Aici a devenit duhovnic al Voievodului Vasile al Moldovlahiei.
Pe 15 decembrie 1644 a murit în Constantinopol Patriarhul Teofan și a fost înmormântat în Mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu din Halkis lăsând în urma sa o amintire veșnică. Cu sprijinul Voievodului Vasile al Moldovei „care avea parte de bogăție și putere între suverani”, Paisie a fost ales Patriarh al Ierusalimului pe 23 martie 1645.
A fost hirotonit în Iași, la porunca Patriarhului Constantinopolului, Partenie, de către Exarhul Grigorie, Mitropolit al Larisei, Mitropoliții Varlaam și Anastasie ai Moldovei și Mitropolitul Leontie al Cassandrei.
Imediat după hirotonia sa, a plecat la Constantinopol și a primit de la sultanul Ibraim un firman cu privire la drepturile sale de Patriarh, iar apoi a călătorit pe uscat până la Ierusalim unde și-a preluat îndatoririle.
Paisie l-a vestit pe țarul Moscovei, Mihail, despre alegerea sa. Imediat după urcarea sa la tron, s-a îngrijit să țină legătură cu suveranul rus, nădăjduind să obțină astfel pe viitor ajutor și sprijin pentru Sfintele Locuri, dar și spre a pregăti terenul pentru a schimba soarta grecilor.
De altfel, la jumătatea secolului al XVII-lea, după dezamăgirile amare pe care le-au încercat din partea creștinilor din Apus, toții grecii, prin călăuzirea lui duhovnicească, și-au îndreptat atenția spre Rusia Ortodoxă și și-au pus toată nădejdea în ea.
Așteptările din această perioadă sunt legate de războiul din Creta din 1645, pentru că toți considerau insula Creta și mișcarea ei de rezistență față de cotropitor ca un bastion pentru dobândirea libertății neamului.
Fermitatea evenimentelor din Creta a întărit voința grecilor de a duce lupta până la sfârșit pentru redobândirea libertății.
Semnele evidente ale slăbirii Imperiului Otoman, precum și semnele epuizării și slăbirii etice a supușilor greci, împreună cu legendele profetice despre revenirea neamului la slava din antichitate, au întărit credința și au înaripat nădejdea că se apropie vremea pentru un eveniment important care va schimba soarta grecilor.
Încă o dată grecii cred că lumea creștină liberă va arăta interes și compătimire față de drama lor, sprijinindu-i în lupta pentru libertate.
Patriarhul Paisie, după o scurtă ședere în Sfânta Cetate spre reglementarea problemelor legate de administrarea Bisericii, s-a întors în Constantinopol.
Aici a aflat de moartea Țarului Mihail și de urcarea la tron a urmașului său, Alexie, fapt care l-a mobilizat pe Patriarh să trimită l-a Moscova o nouă scrisoare pe 21 septembrie 1645, în care scria că Biserica l-a avut pe acesta drept „mare apărător, stâlp tare și cald ajutător”.
Patriarhul Paisie, care vizitase deja Moscova de două ori în anii 1636 și 1638 ca trimis al predecesorului său Teofan, putea înțelege marea însemnătate a Moscovei pentru întregul Răsărit Ortodox apăsat de amara robie. De aceea a hotărât să comunice cu suveranul Moscovei nu numai prin scrisori, ci și personal, efectuând vizite ca Patriarh, așa cum făcuse și predecesorul său Teofan. Astfel, Patriarhul Paisie, însoțit de un mare număr de clerici și laici, s-a deplasat din Constantinopol spre Moldova și de aici la Moscova, unde a ajuns pe 27 ianuarie 1649, fiind găzduit în Mănăstire Țudov din Cremlin, iar pe 4 februarie a fost primit de Țarul Alexie cu deosebită cinste și a avut îndelungate discuții cu acesta.
În continuare, l-a vizitat pe Iosif, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, și pe 2 martie a trimis o scrisoare Țarului prin care făcea cunoscut scopul vizitei sale: ajutor economic pentru Sfântul Mormânt și sprijin în lupta pentru eliberarea neamului aflat în robie.
Patriarhul Paisie se gândea că cazacii, care prin incursiunile lor îndrăznețe în spațiul Mării Negre îi atacau necontenit pe turci și pe tătari, constituiau o putere considerabilă care, la momentul potrivit, ar fi putut să dea lovitura finală turcilor, mai ales dacă se aflau sub protecția Moscovei.
La sfârșitul secolului al XV-lea, unele regiuni din stepele Ucrainei erau locuite de comunități de cazaci de felurite proveniențe care voiau să ducă o viață independentă, nesupusă ocârmuirii statelor căruia le aparțineau aceste terenuri, fără a refuza însă a oferi serviciile lor acestor state.
Cea mai importantă dintre acestea era Zaprozkaja (tabăra cazacilor aflată dincolo de Dnieper) care a apărut la mijlocul secolului al XVI-lea. În anul 1638 acești cazaci de la Dnieper, stăpâniți de polonezi, au pierdut o parte din privilegiile lor pe care le-au dobândit după trecerea a zece ani. În același timp, conducătorul lor Bogdan Khmelnickij a primit de la regele Poloniei Jean Casmir titlul de hatman. După aceasta cazacii s-au întors către ruși urmărind să se unească cu aceștia.
Pentru împlinirea scopului său, Patriarhul, care se afla încă în Voievodatele de la Dunăre, a luat legătura cu hatmanul cazacilor Bogdan Khmelnickij care l-a trimis în Moldova pe comandantul Siloujan Mouzelovskij pentru a-l însoți pe Patriarh în Vinica din Lituania, iar apoi în Kiev și Moscova.
Principalul scop și planul Patriarhului Paisie erau anexarea Ucrainei la Moscova și, în continuare, punerea Moldovei sub protecția Țarului.
În același timp, Rusia, întinzându-și granițele până la Dunăre, devenea mai puternică prin unirea cu aceste popoare și ar fi venit în contact cu popoarele Ortodoxe aflate în robie. Cooperarea cu aceste popoare ar fi dus la nimicirea Imperiului Otoman și, în continuare, Patriarhul și-ar fi văzut în sfârșit liberă patria.
Stăpânit de aceste planuri și gânduri adânci, plin de entuziasm și patriotism, a luat legătura cu hatmanul Khmelnickij, a binecuvântat lupta cazacilor împotriva polonezilor, l-a îndemnat pe hatman să se pună sub protecția Țarului și s-a oferit să mijlocească pentru reușita acestui scop.
Hatmanul, împreună cu armata lui, l-a împuternicit pe Patriarh să mijlocească pentru a fi puși sub stăpânirea Moscovei de la care cereau ajutor în războiul împotriva polonezilor.
Ajungând la Moscova, Paisie s-a străduit, prin întrevederile sale cu demnitarii și cu Țarul însuși, să promoveze planurile sale.
Pe 29 ianuarie 1649 l-a vizitat pe Patriarh secretarul Dumei căruia Paisie, după ce l-a întrebat de sănătate și despre scopul călătoriei sale, i-a pomenit despre anexarea Ucrainei la Moscova.
La întrebările secretarului Dumei, Patriarhul Ierusalimului i-a dezvăluit că l-a auzit pe Bogdan Khmelnickij spunând că circhizii, după încheierea păcii cu polonezii, în colaborare cu tătarii din Crimeea, prin Moldova și Țara Românească, aveau să pornească împotriva turcilor.
Pe 4 februarie 1649 Țarul, în prezența boierilor și a dregătorilor Curții, avea să-l primească în sala de aur a Tronului pe Patriarhul grec care, în cuvântarea sa, l-a numit pe Alexie moștenitor al Tronului Marelui Constantin și l-a îndemnat să-i izbăvească pe greci, ca un alt Moise, de jugul turcilor.
În Moscova însă Patriarhul grec nu a primit dorita protecție care privea realizarea planurilor sale pentru eliberarea patriei.
Mai ales cu privire la tema cazacilor, poziția ocârmuirii ruse era cu totul negativă.
Istoricul rus N. Kapterev menționează că Patriarhul Paisie a fost foarte dezamăgit de nereușita acestei misiuni.
Fără îndoială, Patriarhul a plecat din Moscova cu sentimente de adâncă amărăciune datorate atitudinii ocârmuirii ruse față de problema grecilor.
După cum corect notează N. Kapterev, permanenta stare de război și conflictele cu polonezii, lituanienii și suedezii, precum și problemele interne, nu permiteau Rusiei să intre în stare de război cu Imperiul Otoman.
Era de neconceput pentru Rusia, în vremea aceea, un astfel de război împotriva Imperiului Otoman, în vederea eliberării Răsăritului Ortodox, pentru care Paisie, cu atâta zel și dorință s-a preocupat de aspectele politice ale acelei epoci.
Planurile Patriarhului Paisie cu privire la înlăturarea jugului otoman cu ajutorul cazacilor și al Rusiei au rămas fără rezultat. Contribuția lui Paisie la unirea Ucrainei cu Rusia este un fapt neîndoielnic, în ciuda tuturor încercărilor de a fi trecut sub tăcere.
Patriarhul Ierusalimului Paisie a fost inițiatorul și cel care a pus bazele pentru unirea Ucrainei cu Moscova.
Stăruința Patriarhului grec în vederea realizării planurilor sale politice era inepuizabilă. Paisie avea să înceapă o nouă serie de presiuni asupra Țarului și, mai ales, asupra Patriarhului Moscovei Nicon, nu prin scrisori și soli, ci prin renumite personalități cu mare autoritate și prestigiu, însemnați Ierarhi din Răsărit care au mers la Moscova.
Conducătorii duhovnicești ai grecilor înrobiți, în ciuda strădaniilor lor stăruitoare, nu au dobândit împlinirea scopului lor care era războiul Rusiei țariste împotriva Imperiului Otoman.
Cu toate acestea, niciodată nu a părăsit strădania de a întări Rusia pentru a se uni cu Ucraina. Paisie, Gavriil, Vlasie, Atanasie Patelarie și, mai târziu, Dositei, precum și numeroși Ierarhi și conducători au lucrat cu râvnă la întărirea politică a Rusiei, pentru că își puneau nădejdea în promovarea Moscovei în vederea eliberării neamului.
Patriarhul Dositei
Între marile personalități luminate ale secolului XVII, se află fără îndoială și Patriarhul Ierusalimului Dositei.
S-a născut pe 13 mai 1641 în Arahova din districtul Felloi al provinciei Kalavrita, Peloponez, provincie ce aparținea atunci Mitropoliei Corintului. Tatăl său, Nicolae, era originar din Arahova, iar mama sa, Ana, din Zeoniki, de lângă Arahova. Mitropolitul Corintului Grigorie Galanos din Amikla a fost nașul lui Dositei, iar bunicul acestuia, Grigorie, se afla atunci, purtând numele Gherman, în Mănăstirea Sfinților Apostoli de lângă Corint. Aceștia doi l-au avut sub protecția lor pe Dositei care, cel mai probabil, s-a format în această Mănăstire.
A fost hirotonit diacon de către Mitropolitul Corintului, Grigorie, iar în 1657 a mers la Constantinopol unde l-a cunoscut pe Patriarhul Ierusalimului Paisie (1645-1660) și a fost luat de atunci în slujba Bisericii Ierusalimului de care s-a legat pentru totdeauna. Încă din primele zile ale noii sale slujiri, a fost martor la luptele intense duse de Patriarhii Ierusalimului împotriva heterodocșilor pentru păstrarea locurilor de închinare dar, mai ales, a urmărit îndeaproape strădaniile Patriarhului Paisie față de autoritățile politice din Moscova în vederea eliberării neamului.
Urmaș al lui Paisie a fost ales, la Constantinopol, Nectarie Sinaitul (1661-1669), care l-a avansat pe Dositei la treapta de Arhidiacon și l-a luat cu el în călătoriile sale care aveau drept scop strângerea de fonduri pentru Sfântul Mormânt, sau îl trimitea singur în călătorii, în calitate de Exarh. În timpul acestor călătorii adesea a căzut în mâinile tâlharilor. Nectarie, care admira râvna și priceperea lui Dositei, l-a hirotonit preot, iar pe 23 septembrie 1666, la vârsta de numai 25 de ani, l-a hirotonit Mitropolit al Cezareei, încredințându-i diferite îndatoriri. După trei ani, Nectarie a renunțat la Tron și urmaș al lui a fost ales Dositei, pe 23 ianuarie 1669, de către sinodul întrunit în Constantinopol.
Noul Patriarh s-a arătat întru toate vrednic de treapta de Patriarh al Ierusalimului desfășurând o activitate intensă și strălucită. După alegerea sa, a mers la Ierusalim unde s-a ocupat de reorganizarea Obștii Aghiotafite. A emis în acest sens rânduieli speciale și a reușit să o facă aptă a duce renumitele lupte pentru locurile de închinare din Palestina, organizând în același timp și viața ei internă. Aflând Patriarhia Ierusalimului împovărată de datorii, Dositei a întreprins îndelungate călătorii în Grecia și în celelalte țări Ortodoxe, desfășurând în același timp o activitate de evanghelist și învățător. Astfel a devenit cunoscut, a dobândit mare autoritate și, prin urmare, la el apelau toate Bisericile pentru rezolvarea problemelor bisericești. Adunând destui bani în primele sale călătorii și dobândind în dar terenuri pentru Sfântul Mormânt, nu numai că a achitat datoriile, dar a purces și la restaurarea lăcașurilor. Astfel, prin lupte nespuse împotriva latinilor, care de două ori i-au pus viața în primejdie a fi ucis, a reușit să restaureze biserica din Betleem a cărei sfințire a săvârșit-o în 1672.
Patriarhul Dositei, învățând la picioarele duhovnicescului său Gamaliil, a adoptat întru totul râvna, crezul și strădaniile Patriarhului Paisie legate de sprijinul așteptat din partea Rusiei pentru eliberarea neamului de sub jugul turcesc și și-a pus și el nădejdea în neamul „cu părul bălai”. După trecerea a cincizeci de ani, a întreprins o campanie sfântă către guvernanții de acolo adresând calde rugăminți Țarului Patru cel Mare.
Patriarhul Dositei îl îndemna necontenit pe Țar ca Rusia să pornească război împotriva Imperiului Otoman. Niciodată nu a încetat să se preocupe a întări puterea Rusiei.
În acest sens, a trimis pe 2 august 1700 o scrisoare amplă prin care îl sfătuia pe Petru cel Mare să creeze legături strânse cu cazacii și să aibă grijă mereu ca nu cumva cazacii să piardă îndemânarea și pregătirea lor războinică, pentru că aceștia puteau să constituie o amenințare puternică și permanentă pentru turci.
Ocârmuirea rusă însă nu a arătat niciodată încredere față de cazaci pentru că aceștia se aliaseră cu dușmanii de moarte ai Moscovei – tătarii. Problema grecilor, dincolo de susținerea economică și verbală venită din partea Moscovei, a avut de înfruntat scepticism și o ipocrizie inimaginabilă.
Patriarhul Dositei, timp de 40 de ani, din noiembrie 1667, pe când era Mitropolit al Cezareei Palestinei, a lucrat ca agent ascuns al rușilor, punându-și chiar în pericol viața. Urmând planurile predecesorilor lui, Paisie și Nectarie, visa la o Rusie puternică care avea să-i ajute pe greci să se elibereze de sub amara robie otomană.
Această activitate Dositei o considera ca pe o îndatorire a sa față de Rusia, față de Ortodoxie, față de Dumnezeu și, mai ales, față de patria sa asuprită. De-a lungul întregii domnii a lui Petru cel Mare, a fost îndrumătorul și consilierul oficial al ambasadorilor ruși la Constantinopol.
Dositei spera ca Marele Petru al Rusiei să-i elibereze pe greci de sub turci, drept pentru care le-a oferit nenumărate servicii politice.
Fără să înceteze activitatea sa admirabilă – înființarea de școli și tipografii în Moscova și alte orașe, editarea unor cărți voluminoase cuprinzând scrieri antice – și fără să înceteze călătoriile sale neîncetate, își avea toată atenția îndreptată asupra problemelor Sfintelor Locuri. O carte întreagă ar putea cuprinde relatarea activității sale în acest sens. Pe 7 februarie 1707, la vârsta de numai 66 de ani, a încetat din viață marele Patriarh la Metocul aghiotafit din Constantinopol. Deși a fost timp de 38 de ani Patriarh al Ierusalimului, Dositei nu a stat în Ierusalim nici măcar doi ani întregi, venind aici doar de patru ori (1671, 1675, 1678, 1683). Prima oară a refăcut Biserica din Betleem, a doua oară Mănăstirea Sfintei Tecla, a treia oară Mănăstirea Proorocului Ilie, iar a patra oară Mănăstirea Sfântului Sava. Nevoindu-se neîncetat pentru Sfântul Mormânt și desfășurând călătorii, a întreprins o amplă activitate în Biserica Ortodoxă de pretutindeni pe care a consolidat-o și prin scrierile valoroase pe care le-a publicat.
Tratatul Muntelui Sinai și Tratatul Ahtiname al lui Omar Ibn Hatap ca izvoare ale privilegiilor Patriarhiei Ecumenice prin care a supraviețuit neamul bizantin
De-a lungul întregii istorii a Creștinismului, Sfintele Locuri au deținut un rol deosebit de important pentru toate popoarele creștine. Aceste tezaure sfinte ale credinței noastre mișcă adânc inimile credincioșilor. Dragostea fierbinte a popoarelor creștine față de Țara Sfântă o arată mai ales faptul că primul împărat creștin al Bizanțului, Constantin cel Mare, și fericita sa mamă, Elena, mânați de râvnă dumnezeiască de a aduce cinste principalelor trei evenimente principale din viața Mântuitorului Hristos: Nașterea, Învierea și Înălțarea, au construit, în secolul IV, peste locurile sfințite de aceste evenimente, Biserici mărețe care au constituit cele mai însemnate și cele mai frumoase opere ale arhitecturii bizantine în Țara Sfântă.
Admirabilul exemplu al interesului față de Sfintele Locuri arătat de acești Împărați cinstitori de Dumnezeu l-au urmat și succesorii lor, bine-credincioșii împărați din următoarele veacuri. La începutul secolului VII însă slăvita și bogata cetate a Răsăritului, Ierusalimul, pe care generozitatea Împăraților bizantini, începând cu Împăratul Constantin, timp de trei sute de ani a împodobit-o cu biserici mărețe și fundații filantropice, și-a plecat genunchiul în fața hoardelor regelui pers Horsroe. Împăratul Iraclie, învingându-i pe perși, s-a întors în Ierusalim aducând cu el Sfânta Cruce care fusese răpită de perși și, cu deosebită cinste, a înălțat-o pe Golgota.
La șapte ani după retragerea armatelor perșilor din Palestina de nord, partea de sud a acesteia a fost ocupată de arabi. În 635 este supus Damascul și celelalte orașe ale Palestinei au cedat una după alta, potrivit tratatului. Legiunile lui Iraclie au fost puse pe fugă. În noiembrie 636, în ultima luptă dintre bizantini și arabi, lângă râul Iarmuk, oștile bizantine au fost învinse și risipite. Înfrângerile repetate ale lui Iraclie l-au silit să părăsească Siria și Palestina și să plece în Constantinopol. Temându-se însă ca nu cumva între timp să cedeze rezistența Ierusalimului, a vrut să salveze măcar Sfânta Cruce pe care cu atâta osteneală o redobândise. A primit din mâinile Patriarhului Sofronie Sfânta Cruce pe care în urmă cu numai cinci ani o readusese în Sfânta Cetate și s-a îndreptat, pe uscat, spre Constantinopol. Cronicarul Teofan scrie: „Iraclie, părăsind Siria deznădăjduit, a luat Sfântul Lemn de la Ierusalim și l-a dus l-a Constantinopol”.
Patriarhul Sofronie a pregătit cetatea pentru a se opune. Asediul a durat patru luni, dar nu a fost cu putință să reziste până la sfârșit. Simțind că este pierdută orice nădejde și că Împăratul Iraclie nu putea trimite niciun ajutor, s-a pregătit să predea de bunăvoie Ierusalimul cu condiția de a veni personal conducătorul arabilor Califul Omar Hatap, bărbat al cărui caracter moderat era cunoscut, ca să preia cetatea și să semneze tratatul predării. Astfel aveau să primească privilegiile pe care le ofereau arabii cetăților creștine care se predau de bunăvoie.
Constantin Porfirogenetul, Împăratul Constantinopolului (911-959), relatând mai clar evenimentele legate de predarea Ierusalimului conducătorului arabilor, Califul Omar Hatap, potrivit tratatului, laudă râvna sfântă, înțelepciunea și purtarea de grijă a Patriarhului Sofronie pentru Sfintele Locuri, pentru că nu a predat cetatea comandanților, ci Califului personal, chemându-l din Medina pentru ca, pe viitor, Bisericile Palestinei să aibă parte de siguranță deplină.
Tratatul dintre cei doi a fost precedat de o proclamație generală a Califului către locuitorii Ierusalimului care a fost scrisă în anul al cincisprezecelea de la înălțare. Această proclamație asigura locuitorilor libertate religioasă deplină în schimbul unei taxe anuale pe cap de locuitor, după cum notează în cunoscutele sale cronici istoricul și învățătorul de lege arab El Tabari (839-922 d.Hr.).
În această proclamație sunt enumerate toate drepturile locuitorilor creștini ai Ierusalimului. Bisericile nu vor fi răpite, nici nu vor fi micșorate, crucile lor nu vor fi înlăturate și niciunul dintre creștini nu va fi pedepsit. În final menționează asigurarea acestora, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Apostolului Lui și al califilor, în măsura în care se depune taxa impusă de lege.
Acest sistem al proclamațiilor către creștini l-a aplicat cel dintâi Profetul și, în continuare, urmașii lui, Abu Bekir, Omar, Osman și Ali, și fuseseră deja trimise creștinilor din Siria, Palestina, Egipt și alte țări. Actele de acest fel sunt impuse de legea sacră a Islamului și prin ele este declarată libertatea de conștiință și se oferă promisiuni legate de paza tuturor drepturilor Bisericii, dându-se explicații cu privire la cucerire care, potrivit legii lor sacre, nu prevede islamizarea forțată. Acest sistem al proclamațiilor l-au urmat seljukii și otomanii.
Juristul Nicolaos Elefteriadis menționează că păstrarea acestor proclamații de către istoricii arabi îi ajută pe cercetători să extragă informații din izvoare autentice cu privire la statutul creștinilor în țările musulmane și adaugă faptul că tratatul Muntelui Sinai nu este de fapt altceva decât proclamația panegirică a Profetului către toți creștinii.
Într-adevăr, Califul a venit pe Muntele Eleon în momentul capitulării. Din partea arabilor, singura persoană aptă a negocia condițiile tratatului era, fără îndoială, Califul Omar. Cine ar fi putut fi însă reprezentantul bizantinilor? Cetatea asediată fusese părăsită de autoritățile politice și ale armatei, singurii care dețineau dreptul de duce tratativele și a-l reprezenta în această situație pe Împărat în vederea semnării tratatului cu Califul.
„Dar mentalitatea Islamului este diferită cu privire la acest aspect” scrie renumitul jurist N. Elefteriadis. „Regimul Islamului este Biserica și prin urmare, ca Biserică, numai cu Biserica ar putea negocia condițiile tratatului. Potrivit Islamului, Patriarhul, care este conducător al Bisericii lui Hristos și, prin urmare, suveranul neamului Creștinilor, este singurul care îi reprezintă și poate duce tratative și se poate înțelege cu conducătorul Bisericii lui [a Islamului]. Vedem că acest principiu, pe care l-a urmat Califul Omar Hatap, fiind în acord cu principiile Coranului și cu învățătura Profetului, este aplicat întotdeauna, în toate cazurile asemănătoare, precum și în cazul cuceririi Constantinopolului.
Tratatul Califului Omar are și această însușire aparte, anume că a fost aprobat nu numai de Calif, ci și de consiliul Ashab, un fel de „ucenici ai Domnului” care au fost prieteni apropiați și tovarăși nedespărțiți ai Profetului. Acest tratat a fost aprobat de el și valabilitatea lui era recunoscută nu numai de statul arab, ci și de toate celelalte state musulmane, și cele care existau atunci și cele care aveau să fie în viitor.
Trecuseră cinci ani de la moartea Profetului și cincisprezece de la plecarea lui din Mekka pe 17 iulie 622, până la încheierea tratatului, ceea ce a însemnat un eveniment de mare însemnătate pentru creștini, pentru că acesta, aflându-se în viață, cedase el însuși aceleași privilegii prin tratatul Muntelui Sinai, punând propria lui pecete, cu mâna sa. Acest tratat a fost principalul model pentru Califul Omar și pentru adunarea Ashab.
Pe Muntele Eleon, Patriarhul bizantin al Ierusalimului Sofronie, reprezentând „neamul împărătesc al bizantinilor,” a negociat cu privire la tradiția Sfintei Cetăți obținând condiții prielnice pentru creștini și pentru locurile de închinare. Îndată după semnarea tratatului și după ce Patriarhul l-a primit în mâinile sale, au fost deschise Califului porțile orașului și, împreună cu sinodia Patriarhului, a intrat în Sfânta Cetate.
Prin acest tratat, Patriarhul Ierusalimului a fost recunoscut ca suveran al neamului și conducător duhovnicesc al tuturor creștinilor Ortodocși aflați între hotarele Palestinei care aparțineau neamului împărătesc al bizantinilor, precum și suveran al Sfintelor Locuri de închinare. Biserica Sfântului Mormânt și a Nașterii din Betleem, precum și toate Mănăstirile aflate sub jurisdicția lui, dinăuntru și din afara Ierusalimului, sunt în siguranță și inviolabile. Toți pelerinii, franci, copți, armeni, sirieni și ceilalți sunt datori a se supune Patriarhului și fiecare dintre ei trebuie să dea, atunci când vine în pelerinaj, un dram de argint pentru ca, prin acest impozit, să-l recunoască pe suveranul Sfintelor Locuri. În acest tratat privilegiile date de Profet sunt limpede numite privilegii acordate întregului neam împărătesc al bizantinilor.
„Pentru că neamul împărătesc a primit har de la cinstitul și iubitul Profet trimis de Dumnezeu și aceștia au fost cinstiți prin aceea că privilegiile lor au primit pecetea din cinstita sa mână și acesta a poruncit ca ei să aibă parte de bunăvoință și siguranță. De aceea și noi, credincioșii, le acordăm binefaceri spre cinstea celui care ne-a făcut bine.”
Prin aceste cuvinte se arată limpede că nu numai Muntele Sinai, prin tratatul dat monahilor lui, a primit bunăvoința Profetului, ci și întreg neamul împărătesc al bizantinilor. Tratatul lui Omar Hatap este caracterizat ca o lucrare explicativă care lămurește într-un mod autentic tratatul Profetului Mohamed, pe care l-a pecetluit cu mâna sa, și constituie un punct de început al regimului care a fost recunoscut și respectat în secolele următoare de către toți musulmanii, arabi și otomani.
Regimul creat de vestitul Ahtiname, tratatul Califului Omar Hatap, a constituit principala bază a consolidării la nivel internațional a autorității drepturilor bisericești, așa cum arată activitatea ocârmuitorilor și a sultanilor musulmani, purtarea lor față de popoarele creștine pe care le conduceau și legăturile lor cu statele creștine din Răsărit și mai ales cu Bizanțul ai cărui urmași erau considerați „de-ai lor” de către descendenții lui Osman după 1453.
Marele arhivar al Marii Biserici a lui Hristos și cronicar al Patriarhiei Ierusalimului, Manuil Ghedeon, în lucrarea sa „Scurte însemnări despre drepturile noastre bisericești”, tipărită în 1909 în Constantinopol, descrie drepturile și privilegiile Bisericii în perioada bizantină și adaugă faptul că această situație în care se afla Biserica în timpul împăraților bizantini continuă să fie aproape aceeași în timpul stăpânirii sultanilor.
Mai înainte de cucerirea Constantinopolului, sultanii turci erau deja stăpâni ai multor teritorii ale bizantinilor din Răsărit și purtarea pe care o adoptaseră față de greci și creștini dinastiile turcești și, mai înainte, arabe din Asia, au arătat-o strămoșii sultanului Mohamed, dar și el însuși și urmașii lui.
„Este de prisos”, spune Manuil Ghedeon, „ să redăm din nou aici acel faimos act al lui Omar Hatap, Ahtimane, din 637, dat Patriarhului Țării Sfinte, Sofronie, prin care îi preda lui Omar Sfânta Cetate și prin care se acorda „toată siguranța acestora și Bisericilor lor și tuturor locurilor de închinare de sub stăpânirea lor”.
Sultanul Mohamed Cuceritorul, continuând tradiția sultanilor dinaintea lui și arătând respect față de trecutul de opt sute de ani în decursul cărora numeroși suverani mohamedani au respectat privilegiile și drepturile bisericești, le-a acceptat, ca și urmașii lui, și datorită respectului pe care aceștia îl arătau față de el, iar apoi, datorită împrejurărilor internaționale, au ratificat exercitarea și funcționarea tuturor drepturilor care se referă la decretele despre Patriarhii și Arhiereii Ecumenici.
Toți Mitropoliții și Episcopii țărilor stăpânite de arabi, iar apoi de mahomedani și otomani, au avut parte de toate drepturile lor bisericești și aceasta o dovedește hirotonia Arhiereilor de către Patriarhul Constantinopolului și misiunea lor în aceste țări. Niciodată nu a fost pusă la îndoială supunerea lor canonică față de Patriarhii Constantinopolului. Pretutindeni erau recunoscute aceste drepturi și sultanii nu au pus nicio piedică în exercitarea drepturilor Bisericii al cărei Întâi-stătător își avea sediul în capitala unui stat străin, adică a Bizanțului, și de acolo își exercita activitatea în eparhiile supuse unor sultani care nu au avut întotdeauna o poziție prietenoasă față de împărații bizantini.
Respectul sultanilor față de Patriarhii Ecumenici se poate vedea din atitudinea lor față de Mitropoliții orașelor unde își aveau stăpânirea. Pe când capitală a statului a fost Prusa, din 1328, și Adrianopol din 1361, Mitropoliții Prusei și ai Adrianopolului nu au cerut niciodată independență față de Patriarhul Ecumenic. Dimpotrivă, Mitropolitul Nicolae al Prusei este numit membru al Sfântului Sinod în Constantinopol din anul 1327 până în 1331 și celălalt Mitropolit al Prusei este numit membru al Sfântului Sinod în 1347. De asemenea, în iulie 1356, Patriarhul Ecumenic Filotei l-a hirotonit pe Mitropolitul Adrianopolului și în continuare l-a numit membru al sinodului până în anul 1367. În 1401 este ales al doilea Mitropolit, al Adrianopolului. Rămân amândoi, al Prusei și al Adrianopolului, în capitala unui stat străin și sultanii acceptă această situație, pentru că este impusă de drepturile Bisericii și, de asemenea, îngăduie ca Arhiereii altor orașe de sub stăpânirea lor să se deplaseze la Constantinopol, ca membrii ai Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice.
Întrecându-i pe toți sultanii dinaintea lui, dar și pe cei de după el, din dorința de a se proclama protector al credinței supușilor lui, Murad al II-lea a dispus ca niciunul dintre creștinii Ortodocși supuși lui și grecii din Macedonia, Tracia, Tessalia și Asia Mică să nu accepte hotărârea Sinodului din Florența din 1439.
Drepturile Bisericii au fost considerate demne de respect și inviolabile de către Mohamed Cuceritorul care s-a arătat protector al drepturilor Patriarhiei, cinstind Biserica și neamul, în persoana Patriarhului Ghenadie, menținând drepturile lor față de alte Biserici. Se spune că în tratatul cu venețienii, a cerut recunoașterea dependenței duhovnicești a grecilor Ortodocși din Veneția față de Biserica Constantinopolului.
Gheorghios Frantzis, contemporan al Cuceritorului, mărturisește că Patriarhului Ghenadie Sholarios i s-au dat „edicte scrise întărite de semnătura împărătească”, urmând vechea rânduială a emirilor și a sultanilor de mai înainte care ofereau Arhiereilor din eparhiile lor scrisori de recomandare sau decrete (veratia), fapt menționat și de istoricul oficial al Imperiului Otoman, Iosif Hammer.
Denumirea veration apare în „Istoria Patriarhiei Constantinopolului” pentru prima oară atunci când se vorbește despre alegerea Patriarhului Ecumenic Teolipt I din Ioanina, în jurul anului 1513 „care atunci a primit baration-ul și a venit în Biserica Sobornicească”. Aceste veratia se reînnoiau atunci când se urca la tronul Imperiului un nou sultan. În conținutul lui se menționa clar ca Patriarhul „potrivit cu credința lui, să numească și să judece Mitropoliți, Arhiepiscopi, Preoți și orice om de neam bizantin, Biserici și Mănăstiri; oricine se arată potrivnic acestui baration să fie pedepsit aspru de Înălțimea mea. Primind baration-ul împărătesc, Patriarhul ocupă Tronul său patriarhal, ca domn și stăpân al lumii, și judecă, ia decizii, iar Creștinii primeau de la el scrisori patriarhale cu privire la problemele lor, având astfel un certificat valabil în întreaga lume, și altele asemenea făcea, potrivit cu stăpânirea și autoritatea pe care o au Patriarhii”.
Tratatele Profetului și ale Califului Omar cuprind în ele modul de împlinire a celor prevăzute și pretind a fi valabile până la sfârșitul lumii, având caracter religios și bisericesc și reglementând relațiile nu dintre state, ci dintre Biserici, așa cum se înțelege, în sens mai larg, de Biserica Islamului, care cuprinde în înțelesul termenului de Biserică și sensul de regim politic sau stat.
Prin puterea acestor tratate, Islamul stabilește relațiile dintre cele două Biserici, ca un fapt dictat de Dumnezeu Dătătorul de lege și orice încălcare o consideră încălcare a însuși Testamentului lui Dumnezeu, iar cel care săvârșește încălcarea își atrage pedeapsa Lui și în viața de acum și în cea viitoare.
În acest fel Patriarhia Ecumenică, prin această atitudine binefăcătoare a Islamului, a reușit, în veacurile întunecate ale destrămării Imperiului Bizantin, să urce noua Golgotă purtând pe umeri crucea martirică a neamului grec până la plinirea vremii când s-au ridicat împotriva cumplitului cuceritor. Au păstrat sfântul lor tezaur și l-au predat întreg tuturor acelora care, în continuare, împărtășindu-se mereu din el, au împlinit un vis ce dura de patru secole.
Biserica Ortodoxă a fost, între altele, paznicul conștiinței bizantine.
Încheind această scurtă expunere, redăm cuvintele unui însemnat înțelept grec:
„Niciun popor care se teme de adevăr nu se poate înălța”. Iar adevărul trebuie acceptat, în ciuda unor neo-greci care cu încăpățânare acuză Biserica cum că nu ar fi făcut nimic pentru Revoluția greacă ci, dimpotrivă, ar fi luptat împotriva ei. Dar, după cum spune Scriptura, „dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”.
Arhiepiscopul Nectarie al Anthidonului